Mioritism unional

... pe un picior de plai,
... trece cu alai,
... un cioban necajit,
... cu tenul prajit,

Gata... ca nu versuri vreau sa debitez aici. Intamplarea ce vreau s-o povestesc nu e vesele, dar nici trista. E doar un fragment din viata unui om, care candva a lucrat la oras, in fabrica... fabrica ce a fost trecut cu succes rasunator prin faza de privatizare postdecembrista, revanduta cu profit pentru investitori imobiliari, iar acum... mai conteaza? Drama unor oameni alintati in falsa siguranta zilei de maine a nascut deseori tragedii conjugale dupa disponibilizarile de rigoare. Unii au cazut... si acolo au ramas cautand sprijin pe gatul sticlei, ce lasa o umbra diforma pe masa de lemn stacojiu din coltul bufetului in care prezenta fumului de tigara nu este intamplatoare, nici facultativa.
Altii.. altii au avut taria sa se priveasca in fiecare dimineata in oglinda, sa spere la o solutie salvatoare si sa incerce sa isi gaseasca locul lor in neostructurile societatii de consum, cu gusturi kitchioase si o foame de senzational pentru morbiditatile cotidiene deseori impachetate sub ambalajul vulgarului politic. Dar macar au incercat....

Jozsi bácsi, caci despre el vreau sa va povestesc, este un om mic de statura. Cizmele de cauciuc tradau cu nonsalanta locurile, unde insotit de tovarasul lui de drum, Betyàr, isi mana turma de oi zi de zi. Bagati sub cizma de cauciuc era pantalonii jeansi pe care modelul de prespalare era abia lizibil sub stratul de unsoare amestecat cu pamant si fire de lana...totusi nu puteam sa nu remarc piesa de rezistenta din vesmantul lui de cioban, mai exact cureaua lata de pe brau, fara pusca de data asta... Camasa cu maneca scurta, pe langa ca se asorta cu pantalonii jeans, mai scotea in evidenta tenul colorat de expunerea lunga la razele soarelui. Dar sa fie imaginea de ansambu complet, pe cap purta o palarie de padurar, verde inchis cu snur gros fixat in doua randuri. Ce mai, tinuta de tranzitie, nu altceva. Toate aceste descrieri ale echipamentului profesional paleau in contrast cu vivacitatea din ochii lui Jozsi bácsi. Om trecut prin viata cu fruntea ridicata, care si-a aranjat copii, pe unii la oras, pe altii la tara, azi isi petrecea ziua pe dealurile inverzite dirijand o turma de 87 de oi... ca pensie nu-i prea mare... iar facturile sosesc, si musai trebuie platite. Pina el poate sa faca treaba de oier, (ca nu-i cioban de meserie, dar face de toate... ) o face mandru si constiincios. Ca nu e nimic mai rau, decat sa-ti pierzi onoarea... am aflat de la el. Munca, indiferent de natura ei, trebuie facuta corect si cu fruntea sus, ca in fond munca este ceea ce ne defineste... si daca o respecti, ajungi sa fi respectat si tu. Asemenea filozofie de viata am intalnit pe coclaurile din imprejurimile orasului meu, unde timpul parca s-a oprit pret de cateva minute, lasand un ecou grav doar serenitatea din mintea mea... Ca la noi, la nimeni!- zicea cineva.. si asa este.
Dupa aceasta intalnire cu iz de viata ne-am salutat reciproc, ne-am dorit sanatate si viata lunga, iar strangerea de mana care a precedat despartirea noastra mi-a adus aminte ca e mare lucru sa fi om... dar nu imposibil!