Cogito Ergo Sum!

rohamosan vánszorgok,
kecsesen botladozva,
s a torz mosoly az arcomon
a holnapnak már csak múlt.

koptatom az útat,
fülelek a szélnek,
s függőleges testemen
a szemeim vízszintesek...

rohamosan vánszorgok,
kecsesen botladozva,
a végállomás már nem rejtély...
önzőn élvezem az utazást...

Penibilitatea inutilului contemporan!

Azi ma simt... na? Ar fi cazul sa ma decid! Hm... sa incep din nou. Azi ma simt penibil! Da, acesta e cuvantul... penibil! Daca stau sa ma gandesc mai bine, acest adjectiv nici nu descrie complet ceea ce eu simt... Dar sa dau totusi o forma perceptibila starii mele interioare am apelat la un compromis. Insasi acest compromis nu face mai nimic decat sa-mi accentueze starea mea psiho-emotiva, sau cum altii, cu diplome cumulate din greu, neimportant acum de unde, definesc esenta umana print-un cuvant de compromis, prin asa numitul suflet. Presupunand ca am suflet, in care decurg niste procese cognitive ilogice, atipice, deduc cu multa usurinta zadarnicia cu care incerc sa-mi modelez sufletul intr-o directie idealizata a esteticului si realizez, ca ma confrunt mereu de ignoranta universala cu care noi, mamiferi bipezi cu neurocraniu ineficient utilizat, chiar ne mandrim! Ma rog.. unii poate… eu ma simt penibil. Nu m-a consternat azi nimic, nu m-a suparat azi nimeni, nici deceptie nu am avut, de nici o natura... e gresala mea ca am asteptari de la semenii mei, e gresala mea ca am indraznit sa ofer ceva fara sa primesc nimic in schimb... Nu vreau sa ma vaicaresc inutil, dar imi repugna ideea de a fi contemporan, unde promovarea brutala a ego-ului cu scop narcisist este preocuparea majora a majoritatii. Suna a pleonasm, parca... dar mai conteaza? Incep sa inteleg pe toti cei care, intr-o forma sau alta incearca sa se separe de turma, vor sa-si manifeste individualitatea sau chiar dezinteresul fata de moda ce bantuie pe mapamond, moda de a trai in ignoranta, lipsit de autocunoastere respectiv de a trai doar pentru un tel materialist. Sa revin, ca iar am deraiat.... ma simt penibil, frustrat, depasit, devalorizat, anacronic si inutil. Da, inutil... Ca etichetele de avertizare a riscurilor ce se gaseste pe o cutie de tigari... Dar tu... cum te simti?
PS: pozele atasate nu au nici o valoare artistica, comerciala sau spirituala! E modul meu de a protesta impotriva preocuparii majore a majoritatii!!!

Povestea unui răsărit...

Am decis să postez azi, o zi de miercuri, ca să nu pot fi acuzat că-s fotograf de duminică. Dar ce mai contează ziua, când realizezi că viaţa este defapt o boală contagioasă, cu transmitere sexuală şi mereu are acelaşi sfârşit, fatal, tragic şi irevocabil. Tindem să ne cramponăm de boala asta, să ne îmbătăm cu senzaţii şi impresii înmagazinate într-un lanţ lung de aminoacizi în cortexul nostru, aşa zis evoluat. Se scurg clipe, minute, chiar şi zile şi nu realizăm cât de futil e să ne cramponăm de obiectele ce ne înconjoară, ce achizitionăm să ne facă traiul mai confortabil, mai uşor eventual mai elevat, iar când observăm în jurul nostru existenţa morţii, ne îngrozim şi avem revelaţia fragilităţii propriei noastre vieţi. Oameni buni, moartea este inevitabilă... toţi murim. Nu vă panicaţi... ne mor prietenii, părinţii, fraţii, duşmanii, idolii... A murit şi Michael, şi Ioan, la fel cum a murit şi Akhmed sau Xiao Chung. Demn este de reţinut, că faza asta cu moartea, este o oportunitate unică. Nu ai şansa s-o mai repeţi, s-o faci mai eficient, mai placut, mai profitabil... sau s-o temporizezi când sunt reduceri de sezon. Tot ce poţi face e să te pregăteşti... calm, că ai toată viaţa înainte! Cum te poţi pregătii? Bine, nu trebuie eu să vin cu reţeta salvatoare, dar s-a dovedit, că cea mai bună pregătire este să trăieşti, în clipe, în zâmbet, în prietenie... în zi sau în noapte... în dragostea ta sau a altora, în lacrimile iubirii sau a tristeţii... ce mai... ai de unde alege! Totul e să vrei! Că restul sunt poveşti... la fel cum este şi povestea unui răsărit ce vi-l prezint, poveste pe care am trăit-o... conştient de apus.

Ócska Piac! ... din nou.

Da, din nou. Mă puteţi acuza că nu pot depăşi banalitatea unei duminici toride, dar nu pot să neg că sunt mereu fascinat de oamenii din jurul meu. Diversitatea cromozomială, ce se întinde în faţa ochiilor la piaţa de vechituri din oraş, mereu îmi oferă o şansă egoistică de introspecţie în fascinata varietate a fenotipului uman, şansă ce o savurez de fiecare dată, când mi-se oferă ocazia. Motivul pentru care am ajuns din nou în piaţa de vechituri şi în această duminică este unul interesant, zic eu... interesant mai ales pentru Claudiu. Eu eram preocupat mai degrabă de fiabilitatea şi practicitatea unui rucsac foto, pe care tocmai achiziţionasem cu câteva zile mai devreme şi-l purtam cu stoicism pe spate în ciuda temperaturii ambientale, care nu contenea să-mi stimuleze prin mecanisme fine şi intrinseci, reglarea funcţiilor sudoripareale pielii de pe spatele meu. Mă rog, mai simplu zis, eram ud de tot pe spate... M-am orientat de data asta să surprind diverse personalităţi, caractere ale subspeciei de vânzător de duminică. Am evitat portretistica clasică şi m-am axat pe un mod mai impersonal... că dacă tot era căldură... şi soare puternic sus pe cer... m-am uitat în pamânt, mai exact jos, la picioarele vânzătorului, unde marfa expusă şi felul cum era expusă, spunea multe... totul era să-l "citeşti" cum trebuie... dar asta e o altă poveste, cu alte rime şi tâlcuri. Ia-tă la ce m-am uitat şi ce am văzut:

Seconds Of Blue

Concediu. Bulgaria, Sf Constantin şi Elena. Mare...
După apus. Trepied. Expunere lungă. Secunde întregi...