... sau covorul roșu. Sincer mi-e indiferent în ce limbă mai scriu titlurile pe blog... Mi-e indiferent canicula zilelor noastre, amenințarea norilor deasupra capului... Mi-e indiferent optimismul meu, la fel cum imi este indiferent indiferența mea față de diferențele provenite din asemănările diverselor opinii, enunțate indiferent de temperatura ambientală sau de luna calendaristică în curs... Nu pot face nimic. Nu cred că pot... am realizat de mult că visele mele sunt defapt, doar analgezice locale, pentru realitatea cronică de care sufăr, alături de alții din jur, iar cuvintele pe care ocazional le vărs aici, în speranța că mâine voi avea o zi mai bună, nu-s decât slabe încercări cu gust paleativ, de a-mi masca neputința inerentă, ce mă însoțește de multă vreme... Că-ci îmi este indiferent și propria indiferență... Ce rost are să visez? Ce rost are să încerc? Ce rost are să mă întreb retoric, ce rost are? și să mă văicăresc în neputința mea? Mai iau o gură de vis în seara asta, îndiferent de ce zice unul sau altul la pupitru, și mă apuc să-mi visez propriu meu covor roșu. Iar când voi ajunge, să pășesc mândru și apăsat, de povara realizării mele pe această bucată de simbol, mă voi privi drept în ochi și voi admite fără jenă, că indiferent de ce mofturi am fost mânat, sau indiferent de ce stimuli am beneficiat, că am eșuat. Definitiv!
