Povestea unui răsărit...

Am decis să postez azi, o zi de miercuri, ca să nu pot fi acuzat că-s fotograf de duminică. Dar ce mai contează ziua, când realizezi că viaţa este defapt o boală contagioasă, cu transmitere sexuală şi mereu are acelaşi sfârşit, fatal, tragic şi irevocabil. Tindem să ne cramponăm de boala asta, să ne îmbătăm cu senzaţii şi impresii înmagazinate într-un lanţ lung de aminoacizi în cortexul nostru, aşa zis evoluat. Se scurg clipe, minute, chiar şi zile şi nu realizăm cât de futil e să ne cramponăm de obiectele ce ne înconjoară, ce achizitionăm să ne facă traiul mai confortabil, mai uşor eventual mai elevat, iar când observăm în jurul nostru existenţa morţii, ne îngrozim şi avem revelaţia fragilităţii propriei noastre vieţi. Oameni buni, moartea este inevitabilă... toţi murim. Nu vă panicaţi... ne mor prietenii, părinţii, fraţii, duşmanii, idolii... A murit şi Michael, şi Ioan, la fel cum a murit şi Akhmed sau Xiao Chung. Demn este de reţinut, că faza asta cu moartea, este o oportunitate unică. Nu ai şansa s-o mai repeţi, s-o faci mai eficient, mai placut, mai profitabil... sau s-o temporizezi când sunt reduceri de sezon. Tot ce poţi face e să te pregăteşti... calm, că ai toată viaţa înainte! Cum te poţi pregătii? Bine, nu trebuie eu să vin cu reţeta salvatoare, dar s-a dovedit, că cea mai bună pregătire este să trăieşti, în clipe, în zâmbet, în prietenie... în zi sau în noapte... în dragostea ta sau a altora, în lacrimile iubirii sau a tristeţii... ce mai... ai de unde alege! Totul e să vrei! Că restul sunt poveşti... la fel cum este şi povestea unui răsărit ce vi-l prezint, poveste pe care am trăit-o... conştient de apus.