Biertani

Biertanul face parte dintre primele aşezări germane din Ardeal. Prima atestare a numelui său datează din 1283. Ca orice aşezare săsească, avea organizare urbanistică, remarcându-se stilul franconic al şirurilor de case în jurul unei pieţe centrale, deasupra căreia se înalţă împunătoarea biserică-cetate. Impresionantul monument de cult îmbină armonios stilul gotic cu cel al renaşterii, apărat fiind de trei ziduri de incintă cu turnuri şi bastioane medievale. Prima incintă a cetatii este atribuită secolului al 12-lea, când probabil a fost ridicată şi prima biserică (Sf.Maria). Biserica actuală a fost ridicată în 1486-1524, în stil gotic-târziu. Meşteri din Viena şi Nürnberg sunt părinţii spirituali ai celor care au realizat între 1483-1513 splendidul altar al bisericii, cel mai mare din ţară, cu cele 28 de panouri pictate. Amvonul, sculptat în piatră, din 1500, opera meşterului Ulrich din Braşov, trădează puternica influenţă sud-germană. De faimă internaţională se bucură uşa sacristiei, premiată la Expoziţia Mondială din 1900 de la Paris. Biertan este un loc încarcat de istorie.

Buuuun. Cam asta poate omul afla cu acces la gugăl in ziua de azi. Biertani... incerc sa va povestesc cum am vazut-o eu, fara aspecte istorice si date demne de comemorat. Asa .. pur si simplu. Simplu cum decurge viata in acest sat, unde si ceata are personalitatea ei, permitand doar ici-colo descoperirea peisajului ce inconjoara biserica-cetate in duminica cu pricina in care am ajuns...

Recunosc, sunt atras de oameni. Prin ei, pot identifica mai usor trasaturile caracteristice unei zone, unde ma depalsez prima oara. Prin ei, viata se manifesta ca atare, nestingherit si rebel, cum deseori avem placerea sau neplacerea sa consatatam, uimiti de propria noastra limitare, impusa de perceptia personala egoista, plina de prejudecata asupra diverselor forme de viata ce se exprima in jurul nostru zi de zi. Dincolo de zidurile cetatii, unde timpul pare sa zaboveasca mult si tacticos, viata intre ulitele ce inconjoara edificiul gothic capata aspecte arhaice, unde bucuria si tristetea se impletesc in banalul cotidian.

Copiii adunati in cete se manifestau liber pe ulita vizitata de mine, impreuna cu un grup de fotografi, cu care am avut placerea sa ma reintalnesc. Rasetele sincere inundau calea noastra si ochii lor ne invitau sa ii pozam, sa ii pozam... sa ii pozam. Nu puteam rezista tentatiei de a imortaliza acele priviri ce ascundeau inocenta varstei cat si ignoranta timpului ce invaluia satul in vasmantul mirific al secolului prezent. Faptul ca multe case aveau portile larg deschise, si nici urma de om in curte m-a facut sa realizez deschiderea lor fata de viata. Fiecare curte avea povestea ei. Trista, vesela, colorata, monocroma, tot poveste era. Era o poveste asternuta in simboluri proprii, in care vorbele erau de prisos, ba chiar puteau strica magia prezentului... Nu mi-a mai ramas nimic decat sa le ascult silentios aceste povesti...

Ziua a trecut repede. Povestile personale, expuse la masa cu colegii de pasiune, dupa terminarea turului localitatii, parca erau desaturate in contrast cu viata colorata se sa asternut in fata ochiilor pret de cateva ore. Inainte de despartire, cand se parea ca totul se sfarseste cu bine, viata ne-a mai aratat o lectie amara, in maniera proprie, care avea menirea sa te faca pios in fata lui, indiferent cat de dibace erai sa-ti ascunzi zambetul amarnic... Tot atunci am ajuns la concluzie ca trebuie sa invatam sa ne bucuram si pentru lucrurile simple, banale, cele de zi cu zi... cum ar fi de exemplu doua tigari...

Mioritism unional

... pe un picior de plai,
... trece cu alai,
... un cioban necajit,
... cu tenul prajit,

Gata... ca nu versuri vreau sa debitez aici. Intamplarea ce vreau s-o povestesc nu e vesele, dar nici trista. E doar un fragment din viata unui om, care candva a lucrat la oras, in fabrica... fabrica ce a fost trecut cu succes rasunator prin faza de privatizare postdecembrista, revanduta cu profit pentru investitori imobiliari, iar acum... mai conteaza? Drama unor oameni alintati in falsa siguranta zilei de maine a nascut deseori tragedii conjugale dupa disponibilizarile de rigoare. Unii au cazut... si acolo au ramas cautand sprijin pe gatul sticlei, ce lasa o umbra diforma pe masa de lemn stacojiu din coltul bufetului in care prezenta fumului de tigara nu este intamplatoare, nici facultativa.
Altii.. altii au avut taria sa se priveasca in fiecare dimineata in oglinda, sa spere la o solutie salvatoare si sa incerce sa isi gaseasca locul lor in neostructurile societatii de consum, cu gusturi kitchioase si o foame de senzational pentru morbiditatile cotidiene deseori impachetate sub ambalajul vulgarului politic. Dar macar au incercat....

Jozsi bácsi, caci despre el vreau sa va povestesc, este un om mic de statura. Cizmele de cauciuc tradau cu nonsalanta locurile, unde insotit de tovarasul lui de drum, Betyàr, isi mana turma de oi zi de zi. Bagati sub cizma de cauciuc era pantalonii jeansi pe care modelul de prespalare era abia lizibil sub stratul de unsoare amestecat cu pamant si fire de lana...totusi nu puteam sa nu remarc piesa de rezistenta din vesmantul lui de cioban, mai exact cureaua lata de pe brau, fara pusca de data asta... Camasa cu maneca scurta, pe langa ca se asorta cu pantalonii jeans, mai scotea in evidenta tenul colorat de expunerea lunga la razele soarelui. Dar sa fie imaginea de ansambu complet, pe cap purta o palarie de padurar, verde inchis cu snur gros fixat in doua randuri. Ce mai, tinuta de tranzitie, nu altceva. Toate aceste descrieri ale echipamentului profesional paleau in contrast cu vivacitatea din ochii lui Jozsi bácsi. Om trecut prin viata cu fruntea ridicata, care si-a aranjat copii, pe unii la oras, pe altii la tara, azi isi petrecea ziua pe dealurile inverzite dirijand o turma de 87 de oi... ca pensie nu-i prea mare... iar facturile sosesc, si musai trebuie platite. Pina el poate sa faca treaba de oier, (ca nu-i cioban de meserie, dar face de toate... ) o face mandru si constiincios. Ca nu e nimic mai rau, decat sa-ti pierzi onoarea... am aflat de la el. Munca, indiferent de natura ei, trebuie facuta corect si cu fruntea sus, ca in fond munca este ceea ce ne defineste... si daca o respecti, ajungi sa fi respectat si tu. Asemenea filozofie de viata am intalnit pe coclaurile din imprejurimile orasului meu, unde timpul parca s-a oprit pret de cateva minute, lasand un ecou grav doar serenitatea din mintea mea... Ca la noi, la nimeni!- zicea cineva.. si asa este.
Dupa aceasta intalnire cu iz de viata ne-am salutat reciproc, ne-am dorit sanatate si viata lunga, iar strangerea de mana care a precedat despartirea noastra mi-a adus aminte ca e mare lucru sa fi om... dar nu imposibil!

"Traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul..."

Pentru cei care se gandesc ca voi vorbi despre prezentatorul acelei emisiuni care in mod personal isi incheie emisunea, doresc sa va zic din start ca veti fi dezamagiti. Acum am chef sa scriu doar lucruri marunte, nesemnificative, banale, ba chiar plictisitoare...

Mi-am pus mana in cap si incercam sa realizez ce drama trebuie sa se petreaca in mintea unor patrupezi flamanzi, care sub presiunea traiului mizerabil cotidian sunt fortati de imprejurari de a se organiza in mod "democratic" intr-o formatiune ce actioneaza ca un tot unitar. Pentru a simplifica lucrurile, e vorba de gandirea unui lider de haita, haita ce e compusa din semeni cu trasaturi identice ce tanjesc din motive personale sa faca parte dintr-un grup. Un bun lider stie sa inspire incredere si sa ceara devotament din partea grupului. Ajuns in pozitie ierarhica, liderul doreste sa impresioneze grupul propunandu-le o actiune cat mai iesita din comun, chiar daca exista riscul sa starneasca zanzanie, ba chiar dezaprobari. Liderul stie ca odata ce s-a autoimpus lucrurile vor merge pe fagasul propriului plac.
In zilele trecute, un lider de haita, la margine de oras se uita asa lung la o fetita, adulmecand aerul fin ce o inconjura pe biata creatura bipeda si rationaliza astfel: ".. mda. uite-o! E candidata ideala. Nu ma cunoaste, nu o cunosc... deci autoritatile nu vor putea stabili vreo legatura intre noi, ca ulterior sa fim acuzati de razbunare... ea este! Prin ea vom da exemplu altor haite sa se manifeste ca atare, sa nu se lase capturati, sterilizati ba chiar exterminati de niste creaturi malefice, ce sub scuza suflului creator sau nevoia de amuzament isi bat joc de existenta noastra. Sa fie acestora o invatatura de minte ca avem drepturi egale! Na, hai gata.. nu mai fortez creierul ca raman apoi in pana de idei.. adun pe baietii..."
Plina de elan tovarasesc, haita, la intructiunile liderului ocupa pozitia strategica stabilita pentru ambuscada si asteapta semnalul liderului... "ACUM" ....
... "Mda... cum am asteptat... a fost simplu! o muscatura bine plasata pe carotida si natura si-a urmat cursul... Asta e! Macar era frageda, puteam sa ne si hranim, dar noroc ca i-am instruit pe baieti sa se abtzina. Macar noi sa aratam un pic de demnitate fata de victimele noastre... Ce mai e... e bine sa fii lider! Hau!"
Ce pot eu sa mai relatez? Scandalul mediatic ce a urmat la moartea inumana a unei biete fetite de 6 ani? Balbaiala autoritatilor in asumarea raspunderii? Sau sa schitez cu cata placere egoista unii din noi ne facem rost de un patruped mic si plapand, apoi cand acesta creste si nu se mai integreaza in viata noastra mondena il abandonam?
Credeti ca sunt surprins ce se intampla? Nu! Nu ma mai surprinde nimic! Sau... daca stau sa ma gandesc mai bine... As fi surprins daca ceva ar mai reusi sa ma surprinda! Revoltator, nu-i asa?

Paşte Fericit!

Hm. Sosirea sarbatorilor pascale e un prilej bun de reculegere si meditare, de cufundare in pacea interioara, fie si pentru cateva secunde. Nu sunt un tip religios, dar nu cred ca o comunicare cu Dumnezeu trebuie facuta prin intermediari. Sunt matur si destul de direct pentru a-mi transmite gandurile in mod coerent la destinatar fara posibile distorsiuni din partea unor terte persoane. Dar nu despre divinitate vreau sa debitez aici. Zilele din martie au mai fost si blande cu mine permitandu-mi mai multe iesiri din oras, cu dispozitivul de convertit fotoni in pixeli atarnat de gat. Deseori, in incercarea de a imortaliza ceva inedit nu reuseam sa depasesc inertia banalului si cugetam anevoios cu indexul pe shutter." Merita? Ah... las-o..." Traim in mod egoist adunand bani, nu experiente. Suntem capabili sa trecem cu o nonsalanta izbitoare peste privirile pline de speranta a unor semeni care abia ne ajung pina la brau, semeni ce nu au inca puterea de a-si schimba soarta lor in mod favorabil, iar daca o au, nu mai indraznesc. Complacerea noastra in goana dupa bogatii materiale si preocuparea constanta cu imaginea sinelui ne deformeaza perceptia, ne ingusteaza orizontul, dar cel mai grav e ca ne dezumanizeaza. Trecem impasibil pe langa o mana intinsa, pe linga o speranta ce licare in ochii candva inocenti si invocand diverse scuze de autoconvingere dam dovada de o atitudine malitioasa, ce doar la cei norocosi le mai lasa un gust amar in gura, din cand in cand. Restul... restul e tacere. Imi permit sa multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat ochi sa vad, nu doar sa ma uit, mi-a dat urechi sa ascult, nu doar sa aud si gura sa spun nu doar sa vorbesc. In rest, cred ca si-a facut treaba doar pe jumatate! Nu are sens sa-i reprosez Lui lucruri ce nu mai se pot schimba. Pot doar spera ca intr-o zi se va trezi in noi omenia reprimata si vom putea cere scuze uitandu-ne in ochii acestor semeni! Paste Fericit va doresc!

2008 A avea sau nu BLOG?

Fenomenul BLOG e unul interesant zic eu, doar ca pe mine nu prea ma pasioneaza. Da, sunt o persoana comoda ce nu prea e impresionat de multe lucruri si a conduce serios un BLOG pare o treaba ce implica mai multi neuroni, dacat a iesi in lume si a constata cu ochii proprii cum societatea din jurul tau se transforma... Am evitat folosirea cuvantului "dezvolta" din motiv ca manifestarile unor indivizi in jurul meu deseori ma face sa cred ca as fi intr-o siguranta mai desavarsita intr-un copac, alaturi de rudele noastre distante.
Mi-am propus sa am cel putin 4 postari pe acest an! Credeti-ma, am cantarit destul de serios alegerea acestei cifre. Daca cumva nu reusesc sa improspatez continutul BLOG-ului, decat cu 2 posturi pe an, am indeplinit proiectul in proportie de 50%. Lucru bun de altfel, zic eu. Dar in caz ca reusesc 6-8 postari pe an, ma pot mandri de indeplinirea sarcinii propuse si poate, voi simti nostalgicul vant al pionieratului de odinioara cand realizarile fara fond atrageau merite inutilizabile.
Si cum primul post cere si ceva imagini introductive despre persona mea, va raman dator la urmatoarea aparitie ... Keep the faith!