Biertani

Biertanul face parte dintre primele aşezări germane din Ardeal. Prima atestare a numelui său datează din 1283. Ca orice aşezare săsească, avea organizare urbanistică, remarcându-se stilul franconic al şirurilor de case în jurul unei pieţe centrale, deasupra căreia se înalţă împunătoarea biserică-cetate. Impresionantul monument de cult îmbină armonios stilul gotic cu cel al renaşterii, apărat fiind de trei ziduri de incintă cu turnuri şi bastioane medievale. Prima incintă a cetatii este atribuită secolului al 12-lea, când probabil a fost ridicată şi prima biserică (Sf.Maria). Biserica actuală a fost ridicată în 1486-1524, în stil gotic-târziu. Meşteri din Viena şi Nürnberg sunt părinţii spirituali ai celor care au realizat între 1483-1513 splendidul altar al bisericii, cel mai mare din ţară, cu cele 28 de panouri pictate. Amvonul, sculptat în piatră, din 1500, opera meşterului Ulrich din Braşov, trădează puternica influenţă sud-germană. De faimă internaţională se bucură uşa sacristiei, premiată la Expoziţia Mondială din 1900 de la Paris. Biertan este un loc încarcat de istorie.

Buuuun. Cam asta poate omul afla cu acces la gugăl in ziua de azi. Biertani... incerc sa va povestesc cum am vazut-o eu, fara aspecte istorice si date demne de comemorat. Asa .. pur si simplu. Simplu cum decurge viata in acest sat, unde si ceata are personalitatea ei, permitand doar ici-colo descoperirea peisajului ce inconjoara biserica-cetate in duminica cu pricina in care am ajuns...

Recunosc, sunt atras de oameni. Prin ei, pot identifica mai usor trasaturile caracteristice unei zone, unde ma depalsez prima oara. Prin ei, viata se manifesta ca atare, nestingherit si rebel, cum deseori avem placerea sau neplacerea sa consatatam, uimiti de propria noastra limitare, impusa de perceptia personala egoista, plina de prejudecata asupra diverselor forme de viata ce se exprima in jurul nostru zi de zi. Dincolo de zidurile cetatii, unde timpul pare sa zaboveasca mult si tacticos, viata intre ulitele ce inconjoara edificiul gothic capata aspecte arhaice, unde bucuria si tristetea se impletesc in banalul cotidian.

Copiii adunati in cete se manifestau liber pe ulita vizitata de mine, impreuna cu un grup de fotografi, cu care am avut placerea sa ma reintalnesc. Rasetele sincere inundau calea noastra si ochii lor ne invitau sa ii pozam, sa ii pozam... sa ii pozam. Nu puteam rezista tentatiei de a imortaliza acele priviri ce ascundeau inocenta varstei cat si ignoranta timpului ce invaluia satul in vasmantul mirific al secolului prezent. Faptul ca multe case aveau portile larg deschise, si nici urma de om in curte m-a facut sa realizez deschiderea lor fata de viata. Fiecare curte avea povestea ei. Trista, vesela, colorata, monocroma, tot poveste era. Era o poveste asternuta in simboluri proprii, in care vorbele erau de prisos, ba chiar puteau strica magia prezentului... Nu mi-a mai ramas nimic decat sa le ascult silentios aceste povesti...

Ziua a trecut repede. Povestile personale, expuse la masa cu colegii de pasiune, dupa terminarea turului localitatii, parca erau desaturate in contrast cu viata colorata se sa asternut in fata ochiilor pret de cateva ore. Inainte de despartire, cand se parea ca totul se sfarseste cu bine, viata ne-a mai aratat o lectie amara, in maniera proprie, care avea menirea sa te faca pios in fata lui, indiferent cat de dibace erai sa-ti ascunzi zambetul amarnic... Tot atunci am ajuns la concluzie ca trebuie sa invatam sa ne bucuram si pentru lucrurile simple, banale, cele de zi cu zi... cum ar fi de exemplu doua tigari...