Povestea unui răsărit...

Am decis să postez azi, o zi de miercuri, ca să nu pot fi acuzat că-s fotograf de duminică. Dar ce mai contează ziua, când realizezi că viaţa este defapt o boală contagioasă, cu transmitere sexuală şi mereu are acelaşi sfârşit, fatal, tragic şi irevocabil. Tindem să ne cramponăm de boala asta, să ne îmbătăm cu senzaţii şi impresii înmagazinate într-un lanţ lung de aminoacizi în cortexul nostru, aşa zis evoluat. Se scurg clipe, minute, chiar şi zile şi nu realizăm cât de futil e să ne cramponăm de obiectele ce ne înconjoară, ce achizitionăm să ne facă traiul mai confortabil, mai uşor eventual mai elevat, iar când observăm în jurul nostru existenţa morţii, ne îngrozim şi avem revelaţia fragilităţii propriei noastre vieţi. Oameni buni, moartea este inevitabilă... toţi murim. Nu vă panicaţi... ne mor prietenii, părinţii, fraţii, duşmanii, idolii... A murit şi Michael, şi Ioan, la fel cum a murit şi Akhmed sau Xiao Chung. Demn este de reţinut, că faza asta cu moartea, este o oportunitate unică. Nu ai şansa s-o mai repeţi, s-o faci mai eficient, mai placut, mai profitabil... sau s-o temporizezi când sunt reduceri de sezon. Tot ce poţi face e să te pregăteşti... calm, că ai toată viaţa înainte! Cum te poţi pregătii? Bine, nu trebuie eu să vin cu reţeta salvatoare, dar s-a dovedit, că cea mai bună pregătire este să trăieşti, în clipe, în zâmbet, în prietenie... în zi sau în noapte... în dragostea ta sau a altora, în lacrimile iubirii sau a tristeţii... ce mai... ai de unde alege! Totul e să vrei! Că restul sunt poveşti... la fel cum este şi povestea unui răsărit ce vi-l prezint, poveste pe care am trăit-o... conştient de apus.

Ócska Piac! ... din nou.

Da, din nou. Mă puteţi acuza că nu pot depăşi banalitatea unei duminici toride, dar nu pot să neg că sunt mereu fascinat de oamenii din jurul meu. Diversitatea cromozomială, ce se întinde în faţa ochiilor la piaţa de vechituri din oraş, mereu îmi oferă o şansă egoistică de introspecţie în fascinata varietate a fenotipului uman, şansă ce o savurez de fiecare dată, când mi-se oferă ocazia. Motivul pentru care am ajuns din nou în piaţa de vechituri şi în această duminică este unul interesant, zic eu... interesant mai ales pentru Claudiu. Eu eram preocupat mai degrabă de fiabilitatea şi practicitatea unui rucsac foto, pe care tocmai achiziţionasem cu câteva zile mai devreme şi-l purtam cu stoicism pe spate în ciuda temperaturii ambientale, care nu contenea să-mi stimuleze prin mecanisme fine şi intrinseci, reglarea funcţiilor sudoripareale pielii de pe spatele meu. Mă rog, mai simplu zis, eram ud de tot pe spate... M-am orientat de data asta să surprind diverse personalităţi, caractere ale subspeciei de vânzător de duminică. Am evitat portretistica clasică şi m-am axat pe un mod mai impersonal... că dacă tot era căldură... şi soare puternic sus pe cer... m-am uitat în pamânt, mai exact jos, la picioarele vânzătorului, unde marfa expusă şi felul cum era expusă, spunea multe... totul era să-l "citeşti" cum trebuie... dar asta e o altă poveste, cu alte rime şi tâlcuri. Ia-tă la ce m-am uitat şi ce am văzut: