Recoltele mele...

Trăim timpuri interesante, zic eu. Fără să intru în detalii legat de PIB, criza pseudoeconomică sau votul electoratului impresionabil cu diverse texte cu gust zeflemisto-patriotic, sunt uimit să constat cât de uşor se realizează auto-amăgirea la unii oameni. Instinctul de conservare, respectiv de supravieţuire a unor stări fizice sau psihice, sunt înrădăcinate în genomul nostru bogat şi încă neelucidat. Oare acest defect de fabricaţie este responsabil de felul în care abordăm lipsa noastră de reacţie la ce se întâmplă în jurul nostu sau este deja un proces evolutiv dobândit de-alungul timpului? Da, într-adevăr, nu ştim ce ne rezervă ziua de mâine, cu cine ne vom întâlni, viaţa cui o vom schimba... dar ştim că prezentul, care nu este o scuză de a fugi de viitor, ne oferă oportunitatea de a schimba trecutul nostru meschin. Am decis sa mă schimb, da... să mă schimb. Să conştientizez mai acut secundele în minute, zilele în lună şi atingerea vântului de toamnă pe obrazul meu nebărbierit, căci, da, între timp a venit şi toamna, cu capriciile ei... capricii ce mă obligă la o introspecţie mohorâtă în sufletul meu. Caut să inventariez coşul cu recolta acestui an şi nu pot palpa decât atingeri, zâmbete, căldură, lacrimi, îmbrăţişări, clipe de neuitat, feţe, priviri, gesturi, cuvinte şi vise... Un an bogat, aş fi tentat să spun. Căci e toamnă şi ne numărăm recoltele... În şoaptă sau cu voce tare, le numărăm... Treji sau visând, le numărăm...

Căci e toamnă... fără dubii... şi în sufletul meu. La fel este şi la grădina zoologică din oraş, unde am ţinut primul workshop de fotografiere a animalelor în captivitate la fiul meu, Arthur, de 10 ani. Defapt aceasta a fost doar o scuză, ca să-l pot ţine de mână şi să mă plimb cu el şi cu soţia mea dragă, Ioana... Împreună, fără grija vântului, fără grija numărării... căci ei sunt recoltele mele, an de an...